CEDRA

La 14 octombrie 1853, într-o casă din Șipotele Sucevei, apare pe lume Ciprian Porumbescu – „cântărețul neamului”, așa cum era numit de Eminescu. Inegalabilul compozitor român, Porumbescu s-a considerat întreaga sa viață violonist. Vioara sa i-a fost alături în cele mai importante momente ale vieții. Primele sunete ale viorii care îi vor rămâne întipărite în minte în permanență le aude de la un lăutar sătesc.

Mutat la bunici, la Ilișești, lui Ciprian Porumbescu îi plăcea să cunoască viața sătenilor și să asculte melodiile rapsozilor – îndrăgostindu-se de popularul „Măi, ciobane de la oi”. Adesea, Ciprian pleca să asculte melodiile populare ce le „ziceau” ciobanii pe la stâni. Apoi se mută la Stupca – sat în care își va găsi și sfârșitul în 1883, numit acum după el în cinstirea memoriei.

„Ca elev al liceului din Suceava, Ciprian știa să cânte din vioară, punând în ceea ce executa nespus de mult suflet”. Iată și mărturia prietenului său, Constantin Moraru, din timpul studiilor de seminar: „Ah, vioara aceea atât de fermecată de degetele iscusite ale maestrului, mi-a fost dat s-o aud trei ani de-a rândul, cât am petrecut cu Ciprian în seminar și ea m-a însuflețit atât de mult, încât n-o s-o mai pot uita niciodată”.

Ciprian Porumbescu cânta pe o vioară Amati din 1626, pe care o numea „mireasa mea”. Această vioară i-a fost vândută tatălui său de către un lăutar țigan, în împrejurări misterioase. Din păcate însă, vioara a dispărut în prima zi de război – 6 august 1916. Vioara i-a fost lui Porumbescu glasul inimii și al sufletului, și prin cântul ei și-a revărsat dragostea lui nețărmurită pentru neamul românesc. „Balada”, „Reverie”, „Dorul”, „Rapsodia”, „În pădure”, „Pe câmpiile Stupcei”, „Une pensée fugitive”, „Morceau de salon” și „Nocturna” – sunt lucrările sale originale pentru vioară.

Încă elev al profesorului de matematici și compozitorului Ștefan Nosievici de la Suceava, participă la 15 august 1871 – alături de personalități precum Eminescu, Slavici, Xenopol ori Tocilescu, la memorabila Serbare de la mănăstirea Putna, pentru aniversarea a patru secole de la întemeierea ctitoriei voievodale și la destrucarea osemintelor lui Ștefan. Astfel, aici, la Serbarea de la Putna din 1871 – unde se adunaseră români de pretutindeni, copleșit de emoție patriotică, Ciprian îi smulge vioara din mâinile marelui lăutar Grigore Vindireu și a cântat o doină. Epuizat, acesta i-ar fi declarat tatălui său că „a cântat Daciei întregi”.

În 1875, Ciprian Porumbescu va deveni conducătorul societății „Arboroasa” (*nume inspirat după hatmanul Luca Arbore), a cărei preocupare era păstrarea identității naționale. Au înființat o bibliotecă și săli de lectură, menținând în permanență legătura cu alte societăți studențești din vechiul regat și Transilvania.

La 18 noiembrie 1877, Ciprian Porumbescu este arestat și condamnat la temniță pentru că, în calitate de conducător al societății „Arboroasa”, trimisese Iașului o telegramă de condoleanțe pentru momentul petrecut în urmă cu un secol – și anume uciderea mișelească a lui Grigore Ghica și anexarea Bucovinei. În ziua arestării, Porumbescu cânta alături de sora sa Arditii și Vieuxtemps.

În temnița de la Cernăuți, Porumbescu compune „Suspinul prisonierului” și „Hora detrunchiaților”. Tot aici i se accentuează și boala de tuberculoză. În perioada luptei pentru independență, compozitorul scrie „Peneș Curcanul”, „Hora Griviței”, „Retrocesiuni basarabice”, „Hai, Române!”, ori „La malurile Prutului”.

Operă monumentală de-a României – „Balada” – va rămâne fără doar și poate una dintre cele mai strălucite nestemate ale creației românești din toate timpurile. Această piesă nemuritoare de un tragism sfîșietor și de o melodicitate nu numai măiastră, dar și de neuitat, avea să devină un fel de imn al națiunii române. „Balada” avea să se întipărească în inimile oamenilor de pretutindeni. Vibrația patriotică a muzicii lui Ciprian Porumbescu i-a asigurat dreptul la nemurire. Marele nedreptățit al vieții și societății timpului a intrat demult în templul eroilor neamului.

Aflat în Italia, la Nervi, pentru tratamentul său de tuberculoză, în 1882, ignorând sfatul medicilor, Ciprian Porumbescu cere să i se trimită vioara cu care va cânta Mării Mediterane. Iată ce scrie Ciprian Porumbescu despre acest ultim moment violonistic al scurtei sale vieți:

„Când mi-au adus vioara, eu, fără să o mai dispachetez, am luat-o subsoară și am grăbit cu ea la mare… Scoțând vioara (…) am gândit oare ce să cânt? Ah! Știu ce să cânt! Voi cânta acestei Mări Mediterane ce e mai drag și mai scump românului, ca Marea să ducă acel cântec oceanului și oceanul să spuie lumii, care cântec e mai scump și mai drag neamului meu… Am cântat, pare-mi-se, ca niciodată până atunci, așa de lung si cu așa de adâncă simțire… doina!”.

surse:

– Vasile Vasile (*prof. univ. dr., Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România), „Ciprian Porumbescu – militant pentru Unire”, în Ibidem, pp. 30-33;

– Paul Leu, Un martir al inimii, ed. a II-a, Seattle, WA, 2015;

Andrei Mihai Drăgulin, fondatorul „Academiei de Cultură”