CEDRA

Romanul „Baltagul” rămâne o scriere memorabilă nu numai prin conținutul și multitudinea semnificațiilor sale, ci și prin personajele sale, între care un loc aparte îl ocupă Vitoria Lipan. Ea este personajul principal al romanului, deoarece este prezentă în toate momentele acțiunii și polarizează în jurul ei celelalte personaje. Încă de la începutul romanului, Vitoria te cucerește prin frumusețea și farmecul ei, căci la cei 40 de ani ai săi, ochii ei căprui răsfrângeau culoarea castanie a părului, însă privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era adâncită și care o copleșeau. Femeia „nu mai era tânără dar avea o frumusețe neobișnuită în privire. Ochii ei luceau ca într-o ceață în dosul genelor lungi și răsfrânte în cârligășe.”

Înfățișarea fizică scoate în evidență îngrijorarea femeii pentru tăcerea soțului ei și prefigurează zbuciumul sufletesc ce o va stăpâni și o va măcina până ce-i va descoperi și pedepsi pe ucigașii lui Nechifor Lipan. Femeia aspră, Vitoria, este în același timp o gospodină harnică și pricepută care duce grijile unei gospodării cu multe acareturi, mai ales că soțul ei era deseori plecat. Astfel, ea știe ce produse mai are de vânzare, se tocmeste cu ușurință de negustor cu cei care vin să cumpere, sau merge ea însăși la câmpie ca să vândă din produse.

Ordonată, cu deosebit simț practic, înainte de a pleca să-l caute pe Nechifor, ea orânduiește totul încât nici un amănunt nu-i scapă. Conștientă de pericolele care-i pândesc pe drum, îi face lui Gheorghiță un baltag, pe care preotul îl sfințește, iar pentru sine ia o pușcă pe care să o folosească în caz de nevoie. Vitoria este o femeie credincioasă și respectă obiceiurile strămoșești. Înainte de a pleca se consultă cu preotul, merge la mănăstirea Bistrița, unde se roagă la icoana Sfintei Ana, ține post douăsprezece vineri, se spovedește și se împărtășește, face daruri bisericii. În drumul ei întâlnește o cumetrie și o nuntă, și de fiecare dată respectă tradiția, așa cum îndeplinește toate cele creștinești pentru înmormântarea și pomenirea lui Nechifor.

Femeie superstițioasă, ea crede în vise și în semne, în descântece și vrăji, și de aceea nu uită să meargă la baba Maranda, vrăjitoarea, pentru a afla de soțul ei. Visul în care Lipan apare întors cu spatele trecând peste o apă neagră și cântecul cocoșului întors către poartă o obsedează și îi dau certitudinea că bărbatul ei nu se mai întoarce, deoarece a fost ucis. Eroina impresionează și prin luciditatea și stăpânirea de sine, căci, deși inițial hotărăște să-l trimită pe Gheorghiță în căutarea lui Nechifor, își dă seama că acesta are nevoie de mintea și de experiența ei de viață, și pleacă împreună. Este înzestrată cu o inteligență ieșită din comun, pe care și-o manifestă în diferite împrejurări. Ca să-l convingă pe Gheorghiță de necesitatea plecării, îi spune: „De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău.” De asemenea, știe să culeagă cu abilitate informații de la cei din jur, pe care îi trage de limbă, dovedind astfel o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor. Cu toate greutățile întâmpinate în drumul său, femeia dovedește tenacitate, dârzenie și voință de neînfrânt, și astfel își va realiza dorința de a-l găsi pe Nechifor și de a-i pedepsi pe ucigași. Odată scopul atins, Vitoria va reveni la vechile îndeletniciri și preocupări, căci viața își urmează cursul normal.

În relația cu copiii se dovedește tolerantă cu Gheorghiță, pe care îl vede „sfios și nesigur” și pe care îl „apăra și ocrotea de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea”, iar cu Minodora este mai aspră și neîndurătoare pentru că vrea să o educe în spiritul tradiției. Împovărată de griji și de neliniști, Vitoria trăiește un zbucium interior devastator. Ea stă pe prispă cu ochii duși departe, fusul se învârte singur și „în singurătatea ei, femeia încearcă să pătrundă până la el…” Singurătatea este așa de mare, iar durerea sufletească este așa de puternică, încât „se socotea moartă ca și omul ei care nu era lângă dânsa”. Ea însă găsește tăria morală de a se rupe de gânduri și de singurătate și de a pleca în căutarea soțului: „n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pan’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.” Ceea ce îi dă putere să ia o asemenea hotărâre este dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna soțului ei: „abia acum înțelegea că dragostea ei se păstrase ca în tinerețe.”

Femeia comunică parcă pe căi neștiute cu elementele naturii care o îndrumă prin semne pe calea cea bună. Această femeie aprigă de la Măgura Tarcăului îi uimește pe cei din jurul său prin însușirile ei deosebite și de aceea, celelalte personaje își exprimă punctul de vedere evidențiindu-i calitățile sau generalizându-le. Astfel Gheorghiță cugetă cu uimire: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului”, iar Calistrat Bogza este uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul și să recunoască: „și să se știe că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”.

Prenumele Vitoriei semnifică biruința. Călinescu o compară cu un „Hamlet feminin”. Ea îi demască pe ucigași pentru ca niciodată să nu se mai petreacă o astfel de faptă în lumea pură a muntelui. Folosind o gamă variată de procedee: direct, prin descriere, prin părerea celorlalte personaje, sau indirect, prin faptă, prin atitudini, prin relația cu celelalte personaje, Sadoveanu a creat un personaj complex, ce sintetizează trăsăturile morale ale oamenilor de la munte.