CEDRA

Miron Costin, fiul lui Ion (sau Iancu) Costin și al Saftei Scoarțeș, s-a născut în anul 1633. Tatăl său, asemenea lui Grigore Ureche, provenea din nobilimea poloneză și fusese apropiat al domnitorului Miron Barnovschi-Movilă, cu care avea legături de rudenie prin soție. L-a însoțit pe acesta la Țarigrad, unde voievodul a fost executat în 1628, în urma uneltirilor vornicului Vasile Lupu. După eliberarea sa, Iancu Costin a luat tru-pul decapitat al domnului și l-a înmormântat. În semn de omagiu, și-a botezat primul fiu cu numele lui.

În acea perioadă, Imperiul Otoman a început o invazie în Polonia, atrăgând în conflict și oștirile muntene și moldovene. Hatmanul Costin a răs-pândit zvonul că armatele cazace sosesc în sprijinul leșilor, iar această stratagemă a dus la retragerea turcilor. Totuși, Abaza-Pașa a aflat adevărul și a căutat răzbunare împotriva lui Moise Movilă și a hatmanului, care s-au refugiat în Polonia cu familiile.

În 1634, Iancu Costin închiriază moșia Nowosilka Nowa, lângă Bar, și în 1638 obține, cu susținerea regelui, dreptul de indigenat pentru sine și pentru fiii săi, în semn de recunoștință pentru serviciile aduse coroanei, printre care și salvarea cetății Camenița de la ocuparea de către Abaza-Pașa. Iancu Costin se dovedește a fi un diplomat abil, mijlocind între reprezentanții polonezi și cei otomani, precum făcea și fratele său, stabilit în Muntenia, locul de origine al familiei Costin.

Tânărul Miron își începe studiile în 1647 la colegiul iezuit din Bar, apoi le continuă la Camenița, unde se face remarcat prin inteligență și noblețea carac-terului. Învățătura sa cuprinde istoria, retorica și poezia, iar pe lângă limba polonă, învață latina și greaca veche, dobândind o cultură clasică similară cu cea a lui Grigore Ureche.

După moartea tatălui său în 1650, Miron este înrolat ca nobil polonez în armata regală și participă în 1651 la bătălia de la Beresteczko, împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnițki și a aliaților lor tătari. În 1653, pe finalul domniei lui Vasile Lupu, revine în Moldova împreună cu frații săi. Aici începe ucenicia în sluj-ba vistiernicului Iordache Cantacuzino, căruia îi va aduce mai târziu un omagiu în Letopiseț. În anul 1658 este numit sulger de către Gheorghe Ștefan, domnitorul Moldovei, și este trimis în Țara Românească într-o misiune diplomatică, pentru a încheia o alianță împotriva otomanilor cu Constantin Șerban Basarab. Ulterior, în 1659, este avansat paharnic și apoi pârcălab, participând la campania împotriva lui Rakoczi în Transilvania.

În 1661, Istratie Dabija îl trimite în solie la regele Ioan Cazimir al Poloniei, iar în 1663 îl însoțește pe domnitor într-o campanie militară în Muntenia, în cadrul războiului turco-austriac. Cu acest prilej, Miron Costin vede ruinele podului lui Traian, eveniment ce va rămâne în memoria sa culturală.

Este numit mare comis în 1664, vornic al Țării de Sus în 1667 de către Iliaș Alexandru Vodă și, în 1669, Gheorghe Duca Vodă îi încredințează rangul de mare vornic al Țării de Jos, funcție deținută odinioară și de Ureche. În 1671, este sol al domnului Ștefan Petriceicu către hatmanul Ioan Sobieski, viitorul rege al Poloniei, cu care Miron Costin avea relații apropiate.

Începând din 1672, redactează poemul filosofic Viața lumii. După căderea Cameniței în mâinile otomanilor, marele vizir Ahmed Köprülü îl întreabă dacă moldovenii se bucură de această cucerire. Miron răspunde cu demnitate: „Noi, moldovenii, ne bucurăm să se lărgească cât vor în alte părți, dar peste țara noastră nu ne pare bine.” Reușește astfel să-l convingă să nu ierneze trupele otomane în Moldova, invocând sărăcia țării.

Traducerea operei Origines et occasus Transsylvanorum a lui Laurențiu Topp-eltin începe în această perioadă. În 1673 îi sunt publicate, în lucrarea Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei, versuri despre originea românilor și Apostroful. În 1674, odată cu urcarea pe tron a lui Ioan Sobieski, este numit mare logofăt de către Dumitrașcu Cantacuzino și trimis în misiuni diplomatice la Constantinopol și în Polonia.

Pe timpul domniei lui Antonie Ruset, îl întâmpină pe solul polon Ioan Gninski, căruia îi înmânează Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei, cunoscută și ca Cronica polonă, scrisă sub forma unei epistole în limba polonă, dedicată lui Marcu Matezynski. Lucrarea argumentează originea latină a limbii și poporului român, având scopul de a convinge polonezii să sprijine eliberarea Moldovei de sub dominația otomană. Astfel, înainte de Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, Miron Costin oferă Europei o imagine detaliată asupra istoriei și culturii românești.

Scrie Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace, o lucrare mai anali-tică decât cea a lui Ureche, pe care o continuă în anul 1675. În anul 1680, Miron Costin îi adresează regelui Sobieski un apel de a porni lupta împotriva turcilor. Când izbucnește războiul dintre creștini și otomani (1683), logofătul se află în tabăra otomană, dar primește cu bucurie victoria regelui polonez, interpretând-o ca începutul declinului Imperiului Otoman. După înfrângerea otomanilor la Viena, Duca Vodă și boierii moldoveni sunt capturați de către leși, însă Costin, protejat de Sobieski, rămâne în Polonia.

În anul 1684, boierii moldoveni refugiați în Polonia îi trimit regelui un memo-riu redactat de Costin, solicitând eliberarea Moldovei de sub dominația turcească și recunoașterea unor drepturi similare cu cele ale nobilimii polone.

Tot în acest an, cărturarul compune Istoria în versuri polone despre Țara Moldovei și Munteniei (Poema polonă), o amplă creație lirică în 750 de versuri, dedicată lui Ioan al III-lea Sobieski. Inspirat de modelele literaturii polone, textul combină ficțiunea cu descrierea poetică a ținuturilor românești, oferind o viziune idealizată și măreață, aproape vizionară, asupra acestora – o imagine ce prefigu-rează lirismul patriotic al lui Bălcescu.

În anul 1685, fratele său Velicico, întors deja în Moldova, îi transmite invitația domnitorului Constantin Cantemir de a reveni în țară. Deși apropiat de polonezi, Costin este numit staroste de Putna, o funcție la graniță, departe de Curtea domnească, ceea ce reflectă prudența domnului. Se înțelege bine cu bătrânul oștean, ajuns conducător al țării la dorința boierimii. În 1686, în contextul unei noi confruntări dintre Sobieski și turci, moldovenii luptă de partea otomanilor. Se produce atunci faimoasa rezistență a plăieșilor de la cetatea Neamț, eveniment evocat mai târziu de Negruzzi în schița Sobieski și românii. Din această perioadă datează și capodopera lui Costin, De neamul moldovenilor. După anul 1691, relațiile cu domnul Constantin Cantemir se înrăutățesc. Cărturarul cade victimă intrigilor boierilor care îl influențau pe domnitor și este ucis în apropiere de Roman, fără a i se permite să-și apere cauza.

Moartea sa este relatată diferit de sursele vremii: Dimitrie Cantemir, în Vita Constandini Cantemirii, apără imaginea tatălui său și acuză familia Costin de uneltiri, în timp ce Ion Neculce oferă o relatare mai obiectivă: „De ce Cantemir-Vodă, cum au înțeles acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au și răpedzit într-o noapte boierinași d-è lui și slujitori, să-i prindză pe toți pe aciie…”

Opera

Activitatea literară și istoriografică a lui Miron Costin este strâns legată de perioada marcată de dominația otomană asupra Moldovei, de prăbușirea economică și de ruinarea unei mari părți a boierimii. Prin scrierile sale, el a inaugurat o direcție nouă în cultura moldovenească, racordând-o la curentele barocului european. Raționalismul exprimat în lucrările sale se concretizează în dorința de a instrui, dar și de a încânta publicul cititor. Miron Costin și-a imaginat Moldova eliberată de influența otomană, condusă de un suveran luminat, iar pentru clasa socială din care făcea parte, aspira la o situație similară cu cea a nobilimii poloneze, bucurându-se de drepturi largi și de o poziție privilegiată.

Viața Lumii reprezintă prima creație originală a lui Miron Costin, un poem cu tematică filozofică ce abordează ideea instabilității norocului (fortuna labilis), fiind conceput cam în aceeași perioadă cu psalmii scriși de Dosoftei. În introducerea intitulată Predoslovia voroavă la cititor, autorul își exprimă intenția de a demonstra în limba română ce înseamnă poezia metrică. Lucrarea aduce în atenție o serie de teme recurente în literatura veche: efemeritatea timpului, viața percepută ca o iluzie ori vis, amintirea, soarta nedreaptă. Anumite versuri din această operă au avut o rezonanță deosebită în epocă, fiind reluate în numeroase compuneri lirice: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nșelătoare.” Poemul se încheie într-o notă moralizatoare: dacă existența omului este o aparență înșelătoare, atunci adevărata alinare rămâne credința în divini-tate.

Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, care continuă narațiunea începută de Grigore Ureche, acoperă perioada cuprinsă între anul 1594 și 1661, anul dispariției lui Ștefăniță Lupu. Pentru redactarea acestei cronici, Miron Costin a apelat la o serie de surse externe, printre care se numără lucrările istoricului transilvănean Laurențiu Toppeltin (Despre originea și căderea transilvănenilor), cronica episcopului de Przemysl, Paul Piasecki (Chronika gestorum in Europa singularium), precum și scrieri semnate de Gvagnin-Paszkowski, Otwinowski și Twardowski (cf. N. Iorga, op. cit., p. 320). Partea finală a letopisețului capătă accente memorialistice, iar tonul devine mai grav, reflectând realitățile dificile ale epocii. Au fost păstrate 56 de manuscrise ale operei. În Istoria critică a literaturii române, N. Manolescu evidențiază următoarele trăsături definitorii:

– o perspectivă mai modernă comparativ cu cea a lui Ureche, cu accent pe analiza cauzelor istorice în plan economic, politic și social;

– utilizarea frecventă a dialogurilor: textul abundă în conversații expresive, unele devenite emblematice. De exemplu, Vasile Lupu, aflat în fața unei trădări, rostește: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași logofătul.”;

– interesul pentru culisele evenimentelor istorice: autorul relatează zvonuri, intrigi, stratageme diplomatice, iar prin portrete amănunțite anticipează stilul lui Ion Neculce. Astfel, Ștefan Tomșa al II-lea este descris drept un tiran ce ține alături de sine un călău „pierzător de oameni”, iar naivitatea lui Vasile Lupu este contrastată cu perfidia sfetnicului Gheorghe Ștefan;

– frazarea este amplă, ritmată, cu o construcție tipic latinească, în care verbul apare de obicei la sfârșitul frazei.

De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare incom-pletă, păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima oară de Mihail Kogălniceanu în 1852. Textul este elaborat cu un rafinament intelectual ce îi va asigura un statut de referință pentru Școala Ardeleană. În prefață, autorul își expune scopurile:

a) susținerea ideii de origine comună pentru românii din Moldova, Țara Româ-nească și provinciile aflate sub dominație străină: „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sîntu”;

b) punerea în valoare a importanței documentului scris ca formă de păstrare a memoriei colective: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții ome-nești, scrisoarea…”;

c) combaterea falsurilor răspândite de anumiți copişti ai cronicii lui Ureche, precum Simion Dascălul „om cu multă neștiință și minte puțină” și Misail Călugărul, care susțineau că moldovenii descind din tâlhari romani;

d) completarea istoriei Moldovei, începând cu primul descălecat, oferind astfel o viziune coerentă asupra originii neamului;

e) omagierea lecturii și a scrisului: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”.

Structura operei cuprinde șapte capitole:

1. Prezentarea geografică și etnografică a Italiei;
2. Constituirea Imperiului Roman;
3. Descrierea Daciei;
4. Cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian;
5. Mărturii arheologice privind originea românilor;
6. Dovezi filologice și etnografice;
7. Tentativa de a acoperi perioada dintre colonizarea Daciei și formarea statu-lui moldovean.

Miron Costin a mai redactat și două cronici în limba polonă: Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românea-scă (Poema polonă, 1684)