CEDRA

Costache Negruzzi s-a născut în anul 1808, în satul Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), situat în apropierea Prutului, lângă Iași. A fost fiul lui Dinu Negruzzi, un răzeș ajuns boier cu rang de pahar-nic, și al Sofiei Hermeziu, care a murit în 1809, când Costache avea doar un an. Școala și-a început-o în limba greacă, fiind ele-vul unui dascăl grec apreciat în acea vreme în Iași. Cu toate acestea, Negruzzi a învățat singur să citească în limba română, folosindu-se de o carte a lui Petru Maior, despre care povestește în detaliu în articolul său intitulat Cum am învățat româ-nește, o mărturie valoroasă despre metodele di-dactice din epocă.

Odată cu izbucnirea revoluției din 1821, Costache și tatăl său au fugit în Basarabia, unde s-au stabilit la Chișinău. Aici, Negruzzi a avut oportunitatea să-și aprofundeze studiul literaturii, în special prin contactul cu un emigrant francez care i-a oferit lecții de limbă și literatură franceză. În această perioadă datează și primele sale încercări literare, printre care Zăbavele mele din Basarabia (1821–1822).

După moartea tatălui său, Costache Negruzzi a început să lucreze ca copist la visterie, intrând astfel în viața administrativă, așa cum era obișnuit pentru fiii boierilor. În această perioadă, a publicat mai multe traduceri de poezii, printre care Mnemon de Voltaire și Prostia Elenei de Marmontel, precum și câteva nuvele care au stârnit interes și apreciere în epocă. Inspirat de scrierile patrioților români din Țara Românească, a studiat istoria și a publicat poemul Aprodul Purice, o lucrare cu tentă critică la adresa conducătorilor și boierilor vremii.

În anul 1837, Negruzzi a fost ales deputat de Iași în Obșteasca adunare, instituită de Regulamentul Organic. Ulterior, a ocupat funcții importante, printre care director al teatrului din Iași, colaborând cu personalități precum Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. În 1840, a fost ales primar al orașului Iași, demonstrând o orientare liberală și dorința de reformă și progres.

Deși nu a participat direct la mișcarea revoluționară din 1848, Negruzzi s-a retras o perioadă din viața publică, revenind mai târziu în diverse funcții importante: judecător, membru al Divanului domnesc (1857), director al departamentului finanțelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deputat și epitrop la spitalul Sfântul Spiridon. A murit la 24 august 1868, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din satul său natal, Trifeștii Vechi.

Negruzzi a debutat literar cu traducerea poeziei Șalul negru, și a realizat importante traduceri ale baladelor lui Victor Hugo. Aceste traduceri au fost apreciate pentru încercarea de a păstra ritmul și versificația originală, ceea ce era o provocare majoră pentru limba română a acelei vremi — un exemplu este balada Pasul de arme al Regelui Ioan. Printre cele mai reușite traduceri se numără și balada Uriașul. De asemenea, Negruzzi a tradus împreună cu Alexandru Donici satirele lui Antioh Cantemir, din limba rusă.

În creația sa originală, Negruzzi a scris și poezii, dar ele nu reprezintă partea cea mai valoroasă a operei sale. Poemul Aprodul Purice este cea mai importantă lucrare în versuri, în care inițial se păstrează un ton pastoral și epic, dar pe parcurs se transformă într-o cronică rimată cu un caracter mai puțin poetic. Poemul descrie un episod din istoria Moldovei, când generalul ungur Hroiot, aflat în slujba regelui Matia Corvin, plănuia să atace principatul pentru a se răzbuna pe Ștefan cel Mare. Un român, care se găsea întâmplător în armata dușmană, află planurile ungurilor și alertează conducerea moldoveană, permițând astfel o pregătire eficientă pentru apărare.

Opera în proză a lui Negruzzi este organizată în trei mari grupuri, reunite sub titlul general Păcatele tinerețelor (1857). Prima grupă cuprinde Amintirile din junețe și câteva nuvele cu caracter autobiografic sau social, cum ar fi Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), care se remarcă prin intrigă bine construită și limbaj adecvat, autentic românesc. Fiziologia provințialului este considerată una dintre cele mai bune descrieri satirice ale vieții provinciale din literatura română.

În aceeași grupă intră și nuvela Toderică, jucătorul de cărți (1844), inspirată din opera lui Prosper Mérimée, care prezintă povestea unui jucător sărac ce, după

ce găzduiește pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, primește daruri miraculoase: cărțile sale de joc îi aduc noroc, iar un pom și un scaun din casa sa devin posedate de puteri supranaturale care îi asigură supraviețuirea și prosperitatea. Această nuvelă, deși aparent o glumă, a stârnit controverse puternice în rândul clerului și autorităților vremii, determinând chiar exilarea lui Negruzzi la o mănăstire și suspendarea revistei Propășirea.

Cea de-a doua grupă este reprezentată de nuvela istorică Alexandru Lăpușnea-nul (publicată în Dacia Literară, 1840), una dintre cele mai importante lucrări din literatura română, care prezintă un tablou dramatic al unei perioade tulburi din istoria Moldovei. Nuvela este structurată în patru părți, fiecare având un motto care reflectă tema sa. În ea, domnul Alexandru Lăpușneanul revine pe tron cu ajutorul turcilor pentru a-și recâștiga puterea, după ce fusese detronat de Iacob Eraclid, cunoscut ca Despot Vodă, și apoi de Tomșa.

A treia grupă este formată din Scrisorile, peste 30 de texte cu observații critice

și satirice despre obiceiurile societății, reflecții asupra literaturii și autorilor vremii (cum ar fi Scavin sau Alexandru Donici), amintiri personale și note despre istoria națională. Tonul este în general glumeț, chiar și atunci când tratează teme serioase, precum ortografia și evoluția limbii române. Aceste scrisori au fost adunate în volumul Negru pe alb și reprezintă o sursă valoroasă pentru înțele-gerea vieții sociale și culturale din perioada anilor 1838–1839.

Negruzzi a fost, de asemenea, un susținător al teatrului național și unul dintre inițiatorii mișcării teatrale din anii 1840. A tradus piese franceze și a scris piese originale, deși acestea nu se remarcă prin complexitate dramatică, ci mai ales prin tonul satiric și umorul fin. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt vodevilurile Cârlanii (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în care a ironizat polemica dintre puriști și neologiști.

Costache Negruzzi s-a stins din viață la 24 august 1868, în Iași, după o viață dedicată literaturii, culturii și activității publice. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut într-o oarecare retragere, dar a rămas un reper important pentru generațiile ce au urmat. A fost înmormântat în satul său natal, Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), în cimitirul bisericii locale, loc care păstrează și astăzi amintirea acestui mare scriitor și om politic. Moartea sa a însemnat o pierdere importantă pentru cultura română a secolului al XIX-lea, însă opera și ideile lui au continuat să inspire dezvoltarea literaturii române moderne și să modeleze spiritul național.