CEDRA

Ion Heliade-Rădulescu a fost scriitor, filolog, om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte. Este considerat una dintre figurile cele mai importante ale cul-turii române prepașoptiste și un gânditor enciclopedist cu o formație iluminist-romantică. Poet, prozator, critic, traducător și întemeietor al presei românești din Muntenia, a avut un rol major în introducerea învățământului în limba română.

Născut la Târgoviște, fiu al lui Ilie Rădulescu și al Eufrosinei Danielopol, de origine macedoneană, învață limba greacă înaintea celei române, conform obiceiului epocii și citește în română din Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior. În 1815–1818 frecventează Școala grecească de la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu, unde primește numele Eliade (Eliad), după prenumele grecizat al tatălui său. Aici îl are ca profesor pe Constantin Vardalah, autorul lucrării Arta retorică.

În anul 1818 se transferă împreună cu alți colegi români la școala de la Sfântul Sava și devine elevul lui Gheorghe Lazăr, iar în 1820 Gheorghe Lazăr îl asociază ca profesor-ajutor de aritmetică și geometrie. Între anii 1822–1829 Heliade devine succesorul lui Gheorghe Lazăr la conducerea Colegiului Sfântul Sava, după retragerea acestuia și va preda cursuri de „Aritmetică rațională (după Louis-Benjamin Francoeur), de geometrie și trigonometrie, de algebră, de geografie,  matematică sau astronomie”. Este activ în numeroase societăți culturale: Societatea Literară (1827) și Societatea Filarmonică (1833), și are un rol fundamental în presa din Țara Românească, fondând Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837). De asemenea, este tipograf, editor și inițiator al planului unei biblioteci universale, proiect amplu ce urmărea să ofere acces la ma-rile capodopere ale omenirii.

În anul 1828 publică Gramatica românească, prima gramatică metodică din România, în care promovează simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul orto-grafic și împrumutarea neologismelor din latină și limbile romanice. În același an,

apare la Sibiu această lucrare esențială pentru reforma limbii române.

Este fondatorul primului ziar în limba română în Țara Românească, Curierul românesc (1829). Un an mai târziu, în 1830, Heliade debutează ca traducător cu volumul Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale din D. I. Eliad, ce cuprinde poezii precum Cântarea dimineții, Trecutul, Dragele mele vorbe sau Epitaf de la o tânără mamă.

La inițiativa lui Heliade, Ion Câmpineanu, Costache Aristia, Voinescu II, Grigore Cantacuzino, frații Golești și alții, în 1833 este înființată Societatea Filarmonică, care avea ca scop, afirmat public, să asigure „cultura limbii românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”, iar în anul 1834 devine director al Școlii de muzică vocală, declamație și literatură, cu scopul de a forma actori profesioniști. Câtva timp este favoritul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica și trece drept poet al curții; un astfel de post nu exista însă oficial, fiind doar o imitație a curții din Viena.

Sub conducerea și îndrumarea lui Heliade, la 1 noiembrie 1835 apare primul număr din Gazeta Teatrului Național, care a fost publicată până în 1836. În anul 1835 publică traducerea comediei Amfitrion de Molière. Un an mai târziu adună toate lucrările sale în volumul Culegere din scrierile lui Eliad, de prose sci de poesiă. Tot în această perioadă apare, în subredacția sa și a lui Florian Aaron, revista Muzeul Național, supliment săptămânal al Curierului românesc.

În anul 1843 devine membru al Lojii bucureștene Frăția, iar în 1859, cu gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru devine în anul 1861. Pentru scurt timp scoate gazeta Curierul român (1859), care este suspendată de guvernul Ion Ghica după numai trei numere. În continuarea preocupărilor sale în domeniul istoriei naționale, Ion Heliade Rădulescu publică în 1861 Prescurtare de Istoria Românilor sau Dacia și România. În 1869 apare ediția a doua sub titlul Elemente de istoria românilor sau Dacia și România.

A fost implicat activ în Revoluția de la 1848, participând la redactarea Procla-mației de la Islaz și fiind membru în guvernul provizoriu. În plan teoretic, este autorul lucrării Regulile sau gramatica poeziei, îndrumar literar cu influențe pu-ternice. Heliade este considerat întemeietorul teoriei literare românești (clasică la început, romantică mai apoi), în lucrarea sa Regulile sau gramatica poeziei fiind în același timp și îndrumător literar.

Poet al viziunilor grandioase în stil hugolian, a scris poemul eroic Anatolida sau Omul și forțele, în variantă fragmentară. A cultivat meditația cu teme prero-mantice, precum O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele umbre și mitul popular Zburătorul, considerată capodopera sa literară. Este și autor de proză satirică și pamfletară, în maniera fiziologilor, precum Domnul Sărsăilă autorul, Conu Drăgan și cuconița Drăgana.

A tradus și prelucrat opere din literatura universală, din autori ca Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri, Goethe sau Byron. A susținut unificarea limbii literare române prin lucrări ca Gramatica românească (1828) și a manifestat preocupări filozofice și religioase de inspirație gnostică în Biblicele (1858) și Echilibru între antiteze. Membru fondator al Societății Academice Române (actuala Academie Română), a fost primul său președinte între 1867–1870.

Ion Heliade-Rădulescu se stinge din viață pe 27 aprilie 1872, în locuința sa de pe strada Polonă, nr. 20, la doi ani după ce și-a pierdut soția, în mai 1870. Pe 30 aprilie a avut loc înmormântarea sa, organizată ca un eveniment național, la care au participat mii de oameni. Potrivit ziarului Trompeta Carpaților, în curtea bisericii Mavrogheni, de pe șoseaua Kiseleff, s-au adunat aproximativ 10.000 de persoane. Au fost rostite mai multe discursuri, printre care cele ale lui Petrache Poenaru, Constantin Esarcu și B. P. Hasdeu, acesta din urmă vorbind în numele presei române.

Viața și activitatea lui Ion Heliade-Rădulescu au lăsat o amprentă profundă asupra culturii și literaturii române. Chiar și după moarte, personalitatea sa a continuat să inspire generații întregi de scriitori, profesori și oameni de cultură.

Oamenii iluștri despre…

„…cel mai bun poet al Ţării Româneşti” (Mihail Kogălniceanu), „… părinte al literaturii române.” (B.P.Hasdeu), „…lui Eliad Rădulescu trebuie să i se recunoască o foarte frumoasă limbă literară populară, foarte mult spirit mucalit umor…”  (N.Iorga), „Eliad nu este un om. Eliad este o epocă” (V.A.Urechia)

Personalitate proeminentă a generației pașoptiste, Ion Heliade Rădulescu este un îndrumător al culturii, fiind un frecvent sprijinitor în acțiunea de înființare a unor școli, teatre, societăți literare.

Capodopera lui Ion Heliade-Rădulescu, balada Zburătorul, creată la nivel ro-mantic și popular rustic, pornește de la un mit folcloric românesc despre un duh ce tulbură fetele, le aduce o boală cu efecte fiziologice. Dat fiind faptul că, în cazul baladei Zburătorul avem un exemplu de transpunere creatoare a mitului popular al Zburătorului în literatură, ne vom referi mai întâi la relația mit – operă literară și apoi la interferența dintre genuri și specii, dintre literatura populară și cea cultă. În balada lui Ion Heliade Rădulescu, relația mit – baladă s-a realizat printr-un proces de transfer obiectiv al ideii și semnificației mitului. Între credința populară, că primele semne ale iubirii și, ca atare, trezirea unui nou sentiment, ar apărea sub influența unei forțe supranaturale, numite Zburător și reflectarea ei în baladă, există o diferență numai sub aspectul individualizării și al localizării simbolice, natura și esența mitului rămânând nealterate.

Cea mai cunoscută operă a lui Ion Heliade Rădulescu este balada Zburătorul, publicată în 1844. Punctul de plecare al textului este, ceea ce G. Călinescu numea în Istoria sa, unul dintre cele patru mituri fundamentale românești, cel al Zburătorului. El privește „suferințele fetei nubile”, provocate de apariția senti-mentului erotic. Mitul are, de altfel, și o variantă masculină, ușor de cunoscut și în literatură. Sursa textului este mitică și trebuie remarcată intenția lui Heliade, care a știut să nu despartă concepția teoretică a mitului de materializarea lui, așa cum s-a petrecut cu cele mai multe aspecte ale mitologiei românești. Autorul prezintă în finalul textului și concepțiile omului tradițional asupra acestui mit.

Balada Zburătorul a lui Ion Heliade Rădulescu se constituie din trei părți.

Partea I este alcătuită din 12 strofe în care este evocată puritatea senti-mentului de dragoste a unei tinere fete. Această parte apare sub forma unui monolog și reprezintă o confesiune sinceră și emoționantă, plină de neliniștea sufletească a fetei.Prima parte a baladei este concepută ca un monolog liric adresat unui ascultător apropiat afectiv. Domină frazele exclamative și interogative, prin care „personajul” Florica exprimă neliniștea ființei umane, în general, și a ei, în special, față de schimbările vârstei. Se repetă apelativul matern prin care fata cere ajutor, încercând, totodată, să descrie în detaliu amestecul nelămurit de senzații fizice și psihice, mai toate puse în antiteză (element romantic, la îndemâna pașoptiștilor):

„Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!” Toate aceste simptome ale fetei sunt vădite în text în două evidente figuri expresive (enumerația și antiteza), trimițând la modificări profunde, subtile, cu rezultate în fiziologia și în psihicul confesorului / vocii lirice. Se recurge, aici, la procedeul retoric al acumulării afirmațiilor și negațiilor, tot în spirit pașoptist:

„În brațe n-am nimica și parcă am ceva” Cele mai multe dintre aceste stări contradictorii se manifestă la nivel fizic, aproape exterior, ceea ce conduce la ideea unei derute provocate de o suferință fără o cauză precisă. Echilibrul ființei s-a tulburat.

Partea a doua are ceva comun cu un pastel, în care este prezentat un peisaj rustic în fapt de seară. Pe fonul acestui peisaj este evocată tristețea din sufletul eroinei, dar și melancolia naturii în amurg. Din punct de vedere compozițional, balada Zburătorul e construită sub forma a douăzeci și șase de catrene, pe model pașoptist, ce îmbină clasicismul, tradiționalismul formei cu libertatea fondului, ce denotă folosirea fanteziei romantice, lucrul acesta repercutându-se și la nivelul structurării mesajului poetic. Astfel, poemul poate fi segmentat în trei părți, în funcție de tema dominantă: primele douăsprezece strofe sunt o idilă bazată pe descrierea suferințelor tinerei fete, partea a doua e un foarte reușit pastel (strofele 13-20), iar partea a treia (strofele 21-26) oferă explicația schimbărilor fetei, sub forma unei legende, prin apariția Zburătorului.

În ultima parte a baladei, autorul revine la mitul Zburătorului. Poetul încearcă să dea o imagine reală acestui erou mitic, care pătrunde în casele și în sufletele tinerelor fete, îndrăgostindu-le. Întreaga operă a lui Heliade Rădulescu este o in-terferență dintre două specii literare care se manifestă sincronic, dar și diacronic.

Tema textului este descrierea apariției sentimentului erotic la adolescentele ajunse în pragul feminității. Ființa umană (feminină) este pusă în relație cu na-tura și cu puterile iraționale, cu activitățile rutiniere ale omului.

Motivul Zburătorului îl întâlnim și în creația lui Mihai Eminescu (poemul Călin, dar și Luceafărul). Doar că la Eminescu acest motiv capătă o proiecție cosmică și mult mai profundă. Prin balada Zburătorul, Ion Heliade Rădulescu a demonstrat măiestria sa de scriitor, transpunând fidel în operă esența mitului popular și arătând că acesta nu se mai afla în circulație pe niciuna dintre ariile folclorice ale literaturii noastre și deci, poate fi cunoscut numai prin intermediul operei de artă. Ținând cont de valențele transferului realizat între mit și baladă, de unele puncte de interferență dintre basmul fantastic popular și balada cultă Zburătorul, putem conchide că vechiul mit al zburătorului a fost asimilat în cadrul celor două specii, dar păstrând, totuși, substratul unei origini comune. Mitul Zburătorului a fost sesizat în aspectul lui cultural de George Călinescu, el afirmă că „Zburătorul este un demon frumos, un Eros adolescent care dă fetelor tulburările și tânjirile întâii iubiri.” Mitul Zburătorului s-a născut și trăiește în mediul visului și rămâne una dintre cele mai ascunse taine ale visului, pierdut printre credințele superstițioase ale poporului.