CEDRA

https://www.youtube.com/watch?v=dAmSyTSQqa4

Poezia „Sara pe deal” este o idilă – pastei, construită cu elemente descriptive de natură, în cadrul căreia se manifestă sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană.
Tema:
Tema poeziei o constituie aspiraţia poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic.

Ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a sentimentului, fapt ce înalţă dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice şi profunde accente filozofice.

Titlul:

Titlul este specific pastelului şi precizează timpul „sară” şi locul „pe deal”, care constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea.

Structură, semnificaţii, limbaj artistic

Poezia este o idilă cu puternice note de pastel şi este alcătuită din şase strofe şi două secvenţe poetice, distribuite astfel: prima secvenţă cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, în care notele rustice terestre se împletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrând lirismul obiectiv; secvenţa a doua (ultimele două strofe) este dominată de lirism subiectiv şi intensifică accentele de idilă, finalul fiind impresionant prin valoarea absolută pe care o are iubirea, în numele căreia eul liric este gata să ofere sacrificiul suprem: „…- Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”

Aceeaşi idee a sacrificiului suprem în numele iubirii absolute se regăseşte şi în alte poezii erotice eminesciene: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire…” („Luceafărul”)
„O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră, şi să mor” („Pe lângă plopii fără soț)

Prima secvenţa poetica. Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul naturii personificate: „Sara pe deal buciumul sună cu jale”.

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabioul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară numită pastei. Personificarea buciumului care „sună cu jale” şi a apelor care „plâng” semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de iubire desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii „Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste.

Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers al idilei: „Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.

A doua secvenţă poetică (ultimele două strofe) revelează ritualul iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii, redate de interjecţia sugestivă: „Ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri. Dorinţa îndrăgostiţilor de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este însoţită de declaraţie erotici: „Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă„. Ritualul este revelat şi de verbele la viitor, sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: „Ne-om rezima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm […]” E prezentă aici şi ideea proiecţiei iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: „sub salcâm”, idee ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi un uşor optimism, dat de verbul „surâzând”, sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii ideale.

Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în dragoste este sugerată şi în finalul acestei poezii: „…-Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.

Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman şi planul naturii este realizată de Eminescu prin personificări („buciumul sună cu jale”, „apele plâng„), natura umanizată aflându-se în deplin acord spiritual cu trăirile poetului.

Comparaţiile – „sufletul meu arde-n iubire ca para”-, metaforele – „stelele nasc umezi”-, epitetele – „luna […] „sfântă şi clară”, „înaltul, vechiul salcâm” – dau sentimentului de iubire sensibilitate, emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.

Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului, a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care sentimentul de iubire se integrează în mod desăvârşit:

– imagini vizuale:  „Turmele-i urc, stele le scapără-n cale”, „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”, „Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp …” etc.
– imagini auditive: „buciumul sună cu jale”, „Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”, „toaca răsună mai tare”, „Clopotul vechi împle cu glasul lui sară” etc.

Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice – luna, stelele, cerul, noaptea – ca simboluri cosmice se îmbină armonios cu motivele poetice terestre – salcâmul, satul în amurg, dealul.

Prozodia este deosebită prin măsura versului de 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminini (ultima silabă neaccentuată) dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.
Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii şi a naturii, care la Eminescu se înnobilează cu o înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc natura şi iubirea deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.

Tabloul al cincilea creează, impresia unui epilog şi revine Ia motivele romantice iniţiale: sub stăpânirea atotputernică a lunii, ca astru tutelar şi martor, se desfăşoară spectacolul naturii eterne şi al umanităţii efemere. în Universul ilustrat prin aceleaşi elemente ca la începutul poemului, „pustiuri”, „codri”, „valuri”, oamenii sunt muritori şi supuşi sorţii, idee filozofică ce se constituie, parcă, într-o concluzie a poeziei şi a existenţei întregii omeniri:
„Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!” Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalităţi uimitoare atât în ceea ce priveşte lexicul, cât şi prozodia sau figurile de stil.