CEDRA

COMENTARIU LITERAR

Publicată la 1 septembrie 1876, în revista „Convorbiri literare”, poezia „Dorința” este o creație definitorie pentru intreaga viziune a marelui poet asupra naturii și iubirii. Construită în jurul temei iubirii și a naturii, în care motivele tipic romantice (codrul, izvorul, floarea de tei) circulă în modul cel mai firesc,  poezia este o vibrantă expresie a bogăției sufletești a poetului.

Ideea este că dorința nu este abstractă, ci determinată de imaginea iubitei, care rămâne în conștiința poetului și după ce iubita a dispărut din viața lui.

Idila este construită pe seria de imagini reprezentate în conștiința poetului de dorința de a actualiza prezența iubitei printr-o idilă imaginară. Eminescu nu vizează un joc al iubirii, ci o aspriație către ideal.

Poezia cuprinde o succesiune de cinci tablouri: cheamrea în mijlocul unei naturi tipic romantice,  momentul așteptării și cel al întilnirii, jocul gesturilor tandre, somnul și visul.

„Dorința” reia pe scurt motivul inițierii solemne în patosul iubirii depline asigurate de armonia naturii feerice. Iubirea devine ideal major, iar aspirația către ea se impune ca o necesitate absolută.

Titlul poeziei stabilește esența lirică (aspirația către un asemenea ideal, iar cele 6 strofe urmăresc treptele derulării acestei esențe – din viață către vis.

Începutul se află sub semnul chemării: imperativul „vino” (adresat iubitei concrete, care este Ea) tirmite către natura specifică lui Eminescu – cu lirismul și muzicalitatea date de izvor („care tremură pe prund”), cu sălbăticia și izolarea care pot asigura oricînd repetabilitatea mitică a contopirii dintre om și codru. Metafora „prispa cea de brazde” sugerează felul in care obrazul iubitei, ascuns sub văl, este descoperit, așa cum obrazul naturii, al pământului-mumă, este ascuns sub „crengile plecate” (metonimie cu epitet metaforizant).

Conjuncția copulativă „și” din strofa a doua stabilește imediat legătura între natură și iubire, pentru ca verbele la modul conjunctiv să stabilească urmările chemării. Apar treptele apropierii indrăgostiților – de la îmbrățișare și pină la descoperirea unuia în fața celuilalt. Menoimia „Iar in păr înfiorate/ Or să-ți cadă flori de tei” atribuie delicat naturii rolul de a o mângâia pe iubită, fiindcă dorința poetului se transfigurează prin flori în iubire.

Imaginea iubitei este idealizată romantic prin transfigurare: „Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braț încet s-o culci”.

Momentul visului propriu-zis se impune numai la viitor, cu unele forme populare, într-un crescende liric impecabil. Mai întâi, „Vom visa un vis ferice” (trăirea idealului) intră in comuniunea cu „Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice izvoare/ Blânda batere de vânt” (muzica și armonia naturii).

„Codrul bătut de gânduri” (personificare cu excepțională valoare metaforică) se impune ca geniu natural capabil să mediteze asupra semnificației poveștii de dragoste pe care o tăinuiește. Perechea – izolată în spațiul său ocrotitor – este un simbol mitic al perpetuării vieții.

Poezia „Dorință” sugerează traseul inițiatic de la dorință la vis, folosind o tonalitate care combină perfect ritmul doinei populare, căci fiecare strofă poate fi considerată un distih amplu (cu versuri de câte 15 silabe) care marchează treptata evoluție de la real, la ideal intr-o cadență conducând mereu pe coloana infinită a realizării umane prin dragoste și comuniune cu natura.