CEDRA

Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre Guelfi, fideli autorității temporale a papei, și Ghibellini, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai Sfântului Imperiu Roman se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se dividîn două fracțiuni: „bianchi” (albii) – care încercau să limiteze hegemonia papei – și „neri” (negrii).

Dante Alighieri se naște la Florența pe 14 mai 1265 într-o familie din mica nobilime, tatăl, Alighiero di Bellincione, se ocupa cu negustoria. Mama – Gabriella degli Abati –  i-a murit în copilărie, iar tatăl atunci, când Dante avea 17 ani. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa La Vita Nuova, este întâl-nirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut opor-tunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în La Vita Nuova și mai târziu în Divina Commedia. Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionatde filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în Divina Comedie. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lângă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d’Aqu-ino. Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.

La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia. În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie La Vita Nuova. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice.

Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase Priori – supraveghetori ai puterii executive care alcătuia Signoria. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste – „albii” și „negrii” – din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile Infernului  din Divina Comedie.

Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona. Speranțele sale au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxem-burg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante…. a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

 Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care – în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio – va face trecere spre umanismul renașterii.   

 Împreună cu  Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia Brunetto Latini  devine principalul animator al noului stil literar, Dolce Stil Novo. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire. Capodopera lui Dante, Divina Commedia, alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost Comedia, adjec-tivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucra-rea Tratâtatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni – Inferno, Purga-torio, Paradiso, în operă este descrisă o că-lătorie imaginară în cele trei compartimen-

te ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii și de Beatrice – ființa pe care a adorat-o –, instrument al voinței divine, îl ajută să găsească drumul spre Paradis – acolo unde înțelege că iubirea mișcă soare și stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțete” (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic.

Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creștine medievale. Divina Commedie este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

Opere filozofice și politice

Il Convivio (Banchetul, 1304–1307) a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a cunoștințelor vremii. Prima carte a fost introducerea, iar celelalte 14 au cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fost terminate. Dante alege „il volgare”, pentru prima dată folosit într-o operă cultu-rală în locul limbii latine. De vulgari eloquentia (Cu privire la vorbirea comună, 1303–1305) este un tratat de analiză a diverselor stiluri lingvistice și literare, redactat în limba latină medievală, proiectat în patru cărți, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă să stabilească criterii sigure de bună folosire a limbii italiene scrise și dedică un capitol criticii poeziei italiene. Opera este întreruptă la capitolul al XIV-lea al cărții a doua. De Monarchia (Despre mo-narhie, 1311–1313) tratat politic în latina medievală, scris probabil, când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politice a lui Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaționale a „Sfântului Imperiu Roman”, cu o separare completă a bisericii de stat.