CEDRA

Ion Neculce a fost un cronicar de seamă al Moldo-vei, un boier de rang înalt, care s-a remarcat prin activitatea sa în slujba domnitorului Dimitrie Cante-mir. De-a lungul vieții, a deținut diverse funcții de mare importanță în administrația țării, având un rol esențial în deciziile politice ale vremii.

Ion Neculce s-a născut în 1672, în localitatea Prigorenii Mici, astăzi redenumită Ion Neculce, din județul Iași. Tatăl său, Enache Neculce, era vistiernic, posibil de origine greacă, iar mama sa, Catrina, era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc. După moartea tatălui, Catrina s-a recăsătorit cu Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al viitorului cronicar. În 1686, un atac al unui grup de ostași polonezi a distrus conacul familiei din Prigoreni, iar Enache a fost ucis. Catrina, împreună cu cei trei copii și mama sa, Iordăchioaia, a căutat refugiu în Țara Românească, la rudele lor, la stolnicul Constantin Cantacuzino. În 1691, Ion Neculce s-a întors în Moldova și a obținut funcția de postelnic, iar în 1700 a devenit vătaf de aprozi, avansând ulte-rior la rangul de vel-agă, fiind responsabil de primirea solului polon Rafael Leszc-zynski la Iași.

În aceeași perioadă, s-a căsătorit cu Maria, fiica hatmanului Lupu Bogdan și nepoata lui Dimitrie Cantemir. În timpul domniei lui Antioh Cantemir, Neculce a ajuns vel-spătar, iar în 1710–1711, în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir a fost numit mare hatman.

După înfrângerea în bătălia de la Stănilești din 1711, Ion Neculce l-a urmat pe domnul Dimitrie Cantemir în exil, unde a locuit mai mulți ani. A rămas acolo până în 1719, când a primit permisiunea de a se întoarce în Moldova, sub domnia lui Mihai Racoviță.

Fugit, alături de voievodul Dimitrie Cantemir după înfrângerea de la Stănileşti din 1711,  avea să cunoască gustul amar al exilului. Principala problemă a boie-rilor moldoveni refugiaţi s-a dovedit tocmai protectorul lor vodă Dimitrie Cante-mir. Cronicarul Ion Neculce avea să constate o schimbare în rău a acestuia, provo-cată fără îndoială de înfrângerea şi detronarea suferite: „I să schimbasă hirea într-un altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade în zilele frăţine-său, lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Se scârbie şi uşa îi era închisă şi nu lăsa pre moldoveni nicăieri din târgu să iasă afară, fără ucazul lui…”

Renumitul cronicar Ion Neculce, unul dintre cei mai înstăriți moșieri ai Moldovei, avea o legătură aparte și cu satul Boian. Dacă analizăm tradițiile și trăsăturile specifice locuitorilor din Boian, putem înțelege de ce acest sat a ajuns să fie, după Prigoreni, a doua reședință preferată a cronicarului. Atracția lui Ne-culce față de Boian se poate explica atât prin far-mecul locului, cât și prin ospitalitatea și spiritul boincenilor, care i-au oferit cronicarului nu doar un loc de odihnă, ci și un spațiu în care își putea găsi inspirația și liniștea.

Ion Neculce a început cariera sa politică ca pos-telnic în timpul primei domnii a lui Constantin Duca (1693–1695). Un an mai târziu, Neculce devi-ne Vel-Aga, iar în 1702 își împarte moșiile mamei cu surorile sale, primind o parte considerabilă, inc-lusiv Boianul de lângă Cernăuți și alte moșii impor-ptante din Lehațeni, Halici, Drepcăuți și Nicorești.

Dimitrie Cantemir l-a numit hatman și l-a con-siderat cel mai apropiat sfetnic, toate deciziile domniei fiind luate cu consultarea sa. Totuși, după bătălia de la Stănilești, moșiile lui Neculce, inclusiv Boianul, i-au fost confiscate și date boierului Lupu Costache, deoarece fusese acuzat de trădare. Neculce, aflat în depărtare, a suferit pierderi mari și n-a reușit să-și apere moșia, pe care o considerase de mare va-loare.

 În cronica sa Ion Neculce scrie că „Iară lui Ion Neculce biv ce fusese hatman ca să nu poată veni în țară să-și stăpanească el moșiile”. Aflandu-se în pribegie cronicarul ajunse la concluzia că „oricât veți fi în cinste la vreun domnu, bine este să-i slujești cu dreptate, că și de la Dumnezeu ai plată. Iar cu domnul niciodată sa nu pribegești, măcara cum ar fi și nu numai în tară streină, ce nici în Ţarigrad cu dânsul să nu mergi, fiindu tu moldovan, ce să-i slujești în tara ta. Pentru că streinii caută numai pre domnu să-l miluiască și să-l cinstească, iară pre boierii ce sint pribegi cu domnul, într-o nimica sint”.

După întoarcerea în țară, și-a trăit viața la moșia din Boian. În 1731, Grigore al II-lea Ghica i-a oferit înalta funcție de vel-vornic al Țării de Sus. După ce a reușit să obțină permisiunea de a se întoarce în țară, Neculce s-a oprit la granița cu Polonia, de unde a trimis în mai multe rânduri cereri către Nicolae Mavrocordat pentru a-i permite să revină în țară. Cu toate acestea, dorința sa de întoarcere a fost blocată de Lupu Costache și mitropolitul Ghedeon. Pe durata exilului său, Neculce s-a interesat de soarta moșiei sale, Boian, fiind nerăbdător să afle dacă aceasta îi va fi restituită după ce va reveni în Moldova. După nouă ani de pribegie, a obținut în sfârșit permisul și s-a întors pe meleagurile natale, preocuparea sa principală fiind recuperarea moșiei Boian. În anul 1720, a avut loc procesul de judecată între el și Iordache, fiul lui Lupu Costache. După ce a recuperat Boianul, Neculce s-a stabilit acolo, rămânând o perioadă fără nici o funcție oficială.

Revenind la Boian, a descoperit că moșia îi era disputată atât de familia Volcinești, cât și de călugări. Neculce menționează că, după moartea lui Matias Gavrilaș și a lui Iordache Cantacuzino, precum și a lui Isac Starcea, au apărut anumite pretenții din partea unor Volcinești, care aduceau scrisori vechi, acu-zând-o pe Iordachioaia Visterniceasa, fiica lui Gavrilaș, de nereguli privind împăr-țirea moșiei.

Lucrarea principală a lui Ion Neculce, în afară de compilarea cronicilor ante-rioare este Letipisețul Țării Moldovei, ce acoperă evenimentele din perioada 1662–1743, perioadă în care cronicarul a fost martor direct sau a avut cunoștință personală.  Se crede că Neculce a început să scrie după 1732, pe la vârsta de 60 de ani și și-a continuat munca până în 1744. În prefață, autorul menționează că, până la domnia lui Duca-Vodă, s-a bazat pe diverse surse externe, dar de la Duca-Vodă înainte a scris din propria experiență, fără a consulta alte izvoare, susținând că evenimentele s-au întipărit în inima lui. Letopisețul este precedat de un capitol intitulat O samă de cuvinte. Aici se cuprind o serie de informații despre diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru, Cupa lui Ștefan de D. Bolintineanu, Aprodul Purice de  C. Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna, Dumbrava Roșie, Visul lui Petru Rareș de V. Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică „o samă de istorii mai alese”, adică cele 42 legende istorice din O samă de cuvinte. Aceste legende şi povestiri au o deosebită valoare istorică şi literară. Limba cronicii lui Neculce are un caracter vorbit sau oral, cum se vorbea pe vremea lui, adică limba poporului. De-a lungul timpului, cronica lui Neculce a supraviețuit în 14 manuscrise, cel mai vechi dintre ele, cu corecturi făcute de autor.

Se stinge din viață în anul 1745 la Prigorenii Mici, lângă Targu Frumos. În trecut, Ion Neculce avea o mosie mare în satul Prigorenii Vechi, pe dealul Coasta Buznii (față în față cu dealul pe care se află si acum biserica familiei Neculce). Aici se afla un conac, din care nu a mai rămas nimic. Mormântul cronicarului se află lângă latura de apus a bisericii, având la cap un monument cu bust al cronicarului realizat de sculptorul Iftimie Bârleanu.

Ion Neculce a jucat un rol esențial atât în istoria, cât și în literattura română, fiind unul dinre cei mai importanți cronicari moldoveni. Scrierile sale au îmbo-gățit cronica istorică cu observații asupra mentalității și vieții cotidiene din Mol-dova, lăsând o moștenire prețioasă generațiilor viitoare.